Mi-am petrecut ultimele săptămâni printre oameni din diverse comunități lingvistice, culturale şi etnice ale României. De la Sfântu Gheorghe, în Deltă, la Cluj, de la Craiova la Suceava, am interacționat în drumurile mele cu ucraineni, secui, saşi, lipoveni, turci, tătari, romi, bulgari, greci, evrei, cu tot felul de naționalități şi comunități pline de oameni vrednici, puternici, temerari, cu spaimele şi visele lor, deopotrivă.
Nu am auzit ură. Nu am văzut dezbinare. Nu am simțit, acolo, la firul ierbii, tensiune şi segregare. Nu. Dacă oamenii vor să fie auziți? Da, vor. Dacă vor să îşi păstreze limba, cultura, obiceiurile? Da, vor. Toți vrem. Dacă simt nevoia de reprezentare politică pe măsură şi adaptată nevoilor lor? Sigur că vor. Toți vrem.
Dar nu vor războaie şi propagandă ieftină. Vor un pic de respect şi o mână de ajutor. Vor să vadă minima decență şi atenție pe care trebuie să le-o ofere cei care organizează şi păstoresc țara în care trăiesc. Vor interesele şi aspirațiile lor oglindite în buna guvernare. Toți vrem.
România are o bogăție şi o diversitate culturală şi lingvistică uriaşă. Este o avere inestimabilă. Ar trebui să fie o investiție strategică. Ar trebui să ne uităm cu atenție cum putem creşte, într-un creuzet atât de reprezentativ, responsabilitatea pentru patrimoniul universal, cum o putem replica şi explica şi altora, cum ocrotim ceea ce este atât de adânc în noi, fie românesc, fie cu alte origini şi rădăcini, pentru că nu va pleca de acolo, din noi, niciodată, iar dacă pleacă, sentimentul de alienare e teribil. Face parte din esența europenismului şi din cel mai profund strat al valorilor individuale şi comune. Dar înseamnă şi patriotism. Şi libertate. Şi supraviețuire în vremuri teribil de grele. Şi progres.
La Sfântu Gheorghe, Mira a înregistrat vocile bătrânilor care vorbeau ucraineana veche, îşi spuneau poveştile de viață şi îşi cântau colindele lor, în limba lor. I-am ascultat. Sunt de o frumusețe tulburătoare, o istorie însemnată în condici digitale care nu are voie să se piardă. Astăzi ei nu mai sunt, au pierit. Odată cu ei, se stinge o lume.
România poate investi şi poate câştiga imens dintr-o astfel de abordare. Nu ştiu de ce nu vrea şi nu poate. Ne plângem că Orban „cumpără” voturi în Transilvania. Da, investeşte în comunitățile maghiare, în bisericile reformate, în tot ce apucă. Dar noi de ce nu o facem? Noi de ce nu le reprezentăm interesele şi nu le finanțăm proiectele? Noi de ce nu dăm spațiu mai amplu unor partide ale minorităților şi reprezentării lor politice? Nu să le „furăm” electoratul, nu. Să construim împreună. Să colaborăm. Să nu mai şantajăm. Au oameni buni, foarte buni. Şi în administrație, şi în politică şi în mediul privat. Sigur, nu există pădure fără uscături. Dar nici politicienii români nu sunt cu stea în frunte toți. Ba dimpotrivă.
Dacă aş fi parte a unei comunități etnice din altă țară, aş lupta până la sânge să îmi apăr limba, obiceiurile, tradițiile. Şi aş aprecia enorm atunci când ele sunt respectate. Atunci să facem şi noi la fel. Înainte să aruncăm piatra, să ne gândim bine dacă nu cumva noi am fi cei care am încasa piatra, într-un alt context şi într-un alt colț al lumii.
E o falsă problemă, „problema maghiară”. O fumigenă manipulatoare, care arată superficialitatea şi aroganța cu care ne tratăm cetățenii, pentru că toți suntem cetățeni ai aceluiaşi stat, ai aceleiaşi Europe. Nu este o problemă, de fapt, ci o oportunitate imensă pe care nu suntem în stare să o valorificăm. Sau nu vrem, din motive meschine. Trist şi păcat. Este valabil pentru orice altă comunitate etnică sau religioasă a acestei țări. Am avea numai de câştigat. Şi eu cred că, până la urmă, vom învăța. Să vorbim despre asta, dacă tot ne considerăm patrioți. Nu despre sânge pur de dac, pentru că acela nu există.
Îmi doresc şi vă doresc să ne ştim unul altuia binele şi să îl creştem tot mai mult în jurul nostru, cât mai departe, într-o lume în care ura şi segregarea de rasă, religie, apartenență la orice fel de comunitate „altfel” ne costă mii de vieți pe zi. Îmi doresc o Românie în care să fim mândri de noi tocmai pentru că prețuim ceea ce alții folosesc drept pretext pentru violență şi moarte. Eu aşa iubesc România. Cu toți oamenii ei.
Sărbători binecuvântate şi fericite, alături de oricine ați fi, în orice limbă, în orice biserică şi cu orice datini, la fel de frumoase şi de speciale, precum este, de fapt, fiecare dintre noi în parte.
